Demnitatea - o firimitura vanduta ieftin pe tarabele sufletului

   Primele raze de soare, primul sentiment de caldura si apropiere, primul sunet sau prima mangaiere sunt momente nepretuite traite de fiecare dintre noi. Pe cat de unice, pe atat de efemere ne-au fost in multitudinea de amintiri acumulate in cele dintai momente, incat le-am lasat sa zaca undeva la fundul sacului. Uneori le mai traim, dar nu in aceeasi combinatie unica. Chiar si asa, ne face placere sa le traim pentru ca sunt strans legate de imaginea unica, creata de fiecare, despre ceea ce numim cu adevarat - fericire.
   Traim intr-o lume sufocata de materialism. Principiile dupa care traim, le simtim fizic si astfel, fiecare din noi isi traieste viata dupa reteta proprie, pornind de la ingredientele de baza amintite mai sus. In functie de proportia in care amestecam aceste ingrediente si de ce condimente sau mirodenii suplimentare folosim, viata noastra prinde culoare, miros si gust. 
   In drumul nostru sunt momente cand inevitabil ne este teama. Ne este teama ca fereastra sufletului prin care privim, intr-o zi se va inchide iar noi nu vom fi acumulat indeajuns de multa lumina in sufletul ce ne poarta zambetele de la prima raza de soare. Fara sa realizam sufletul nostru este umbrit de circumstantele vietii in care traim. Mereu suntem tentati sa spunem ca nu am avut de ales. Adevarul este ca mereu am avut si mereu vom avea de ales. Eu am ales sa duc acest text pana la capat iar tu ai de ales daca te vei opri la aceasta fraza sau daca vei continua sa citesti pana la ultimul punct.
  Care este acea virtute a omului care da verticalitate sufletului, ferindu-l de regrete si remuscari si sub al carui respir oricine isi doreste sa paraseasca aceasta lume materiala?
  - Aceasta virtute se descrie prin cuvantul "demnitate".
  Desi pare ca ne nastem cu aceasta, demnitatea este de fapt un pahar pe care nu vom apuca niciodata sa il umplem in acasta viata. Desavarsirea acestei virtuti o vom cunoaste doar la intalnirea cu Creatorul nostru. Imbratisand demnitatea, imbratisam de fapt ideea de a alege o cale unica in a ne privi, la un momentdat, corpurile noastre obosite pe care le-am facut mai mult sau mai putin sa zambeasca, de undeva de sus, de pe o axa verticala ce leaga Cerul si Pamantul.

   Un om care nu a plantat un copac de-alungul unei vieti, zadarnic face umbra pamantului pe care paseste. Acel om nu va deprinde niciodata invatatura unica pe care i-o daruieste natura: unui om ii este dintotdeauna dat sa creasca drept precum copacul. Mai tarziu va afla ca viata il poate incovoia asa cum nu si-ar fi imaginat. Demnitatea dicteaza in definitiv cate inele poate purta un om pentru ca trunchiul sa-i sustina coroana in fata celor mai naprasnice furtuni.
  Demnitatea este o adevarata forta pentru oamenii puternici cu duhul si o inchisoare pentru cei slabi. Daca viata te obliga sa pleci capul, demnitatea mereu iti va da puterea sa zaresti curcubeul in ochiuri de ape. Asa cum in fiecare seara ne intindem in paturile noastre confortabile, asa demnitatea se intinde pe asternuturi ce stau sub numele durerii ce ne apasa sufletele.
  Ne este dat sa traim momente in care simtim ca nu mai putem respira. Sunt acele momente in care ne simtim coplesiti de tot ce ne inconjoara. Pentru o secunda ne oprim si luam pulsul sufletului a carui stralucire abia mai razbeste in marea tumultoasa de umbre in valurile carora se ciocnesc cateva corabii. Valurile ne petrec spre tinuturi nestiute, cu porturi intunecate. Acolo, pe niste tarabe murdare, suntem tentati sa ne vindem ultima firimitura de demnitate, doar pentru a avea siguranta ca nu vom mai infrunta vreodata marea necrutatoare.
     Nu este nimic mai crunt decat sa traiesti intr-o lume fara orizont, fara rasarit, fara apus...
     Sa nu uitam totusi ca fruntile senine vor fi indreptate mereu spre cer.

Dezamagirea - o firimitura nascuta din stele desenate pe asfalt

O mare de sentimente ne incearca sufletele de-alungul vietii noasre pe care, in prezentul ciudat ce ne incearca, mai degraba o supravietuim decat o traim. Unele sentiment curg in albii repezi si involvurate, netezind peretii incretiti ai muntilor ce stau straja sufletelor noastre. Altele curg lin, inganate de surasul unei adieri de vant, mangaiate de o salcie pletoasa. Privind in aval, din departare, valuri se ridica, maluri se surpa, dezradacinand copaci incarcati cu vise. Bratele vaslesc zadarnic, barca se scufunda izbita de stancile ce asteapta senile, la ceas de rascruce, imbratisarea unui vis naiv. Pe maluri inalte, o suflare de oameni insetati de prapad privesc drama unui vis rastignit pe stanci. Un ultim glas se ridica din haos, cautandu-si asternutul printre sufletele insetate. Se scufunda rapid caci izvorul dezamagirii tasneste nebun, izgonit de pe buzele celor din multime. Un vis acoperit de prundis, mai straluceste acum in adancuri.

N-a fost nicicand mai usor sa ucizi sperante ca in prezentul ce ne este dat sa il traim. As putea spune ca acestea merita macar o perioada de prohibitie. Uciderea lor repetata si prematura duce la aparitia neincrederii reflectate atat asupra sinelui, cat si asupra celor din jur. Dupa un timp obosim si intram intr-o stare de hibernare. Asteptam... Ce asteptam? -Asteptam o exceptie de la regula pe care noi insine am creat-o si ne-am impus-o orbeste. Speram ca intr-o mare atat de agitata, un val ne va purta poate spre tarmul indepartat. Cu toate astea, atunci cand apare acest "val salvator", avem tendinta sa vaslim impotriva lui pentru ca nu mai avem increderea necesara sa ne lasam purtati de acesta.
Dezamagirile schimba oameni, dezradacinandu-i de ceea ce odinioara ei numeau "principii de fier". In timp, omul cauta sentimentul de solitudine, neconstientizand ca dezamagirea de sine este cea mai dureroasa dezamagire dintre cele ce pot fi traite de-alungul unei vieti.

Omul are prostul obicei sa isi condamne sufletul la inchisoare. Aceasta autopedepsire porneste de la nivelul precar de autocunoastere la care se afla . Este o iluzie faptul ca a ne detasa de persoanele din jurul nostru, ne poate salva de dezamagire. Daca omul nu se cunoaste pe sine suficient si nu gaseste puterea de a zambi si gasi motive de fericire in propria-i solitudine, nu are nici o sansa sa scape de acest sentiment necrutator.

De curand mi-am cumparat doua plante de camera. A doua zi m-am intrebat: "Si ce am rezolvat cu asta?" Sunt frumoase, arata destul de bine incat sa schimbe placut aspectul camerei. Le ud in fiecare zi si am grija sa aibe parte de lumina din plin. A urmat a doua intrebare: "Am obtinut o grija in plus sau pot deveni indeajuns de intelept incat sa invat ceva de la aceste plante?". Raspunsul nu a intarziat sa apara.
Ambele plante au frunze ce combina foarte frumos doua culori: una verdele cu galbenul si alta verdele cu rosul. Cea care combina verdele cu galbenul se dezvolta armonios si pare ca nu se mai opreste din a da nastere la noi frunze. Cealalta, cea care combina verdele cu rosul, se dezvolta foarte greu. Ba chiar au inceput sa i se usuce doua frunze. Mi-a fost foarte teama ca va muri in scurt timp. Vazand ca nu da nici un semn in a-si reveni, am luat decizia sa ii tai cele doua frunze uscate ce parea ca ii secau toata energia. Dupa ce am facut asta, la scurt timp am observat ca frunzele ramase au capatat o culoare din ce in ce mai aprinsa si planta chiar a reusit sa dea nastere la o noua frunza. Floarea mea creste acum zvelta si voioasa si nu imi mai este teama ca se va ofili vreodata...
Concluzia? Sa nu lasam dezamagirile ce ne trag in jos asemeni unor frunze ofilite sa ne sece de optimismul si vigoarea de care avem atata nevoie. De indata ce au ofilit, chiar si injumatatit, ele nu mai pot reveni la viata si cel mai bine este sa le lasam in urma noastra si sa gasim alte noi motive de speranta atat in noi insine cat si in lumea ce ne inconjoara. De undeva de acolo, din interior, o noua frunza viu colorata asteapta sa iasa in bataia soarelui.

Puterea de a visa - o firimitura prinsa din zbor

Nu-mi amintesc ziua cand am invatat sa zbor, asa cum nu-mi pot aminti nicidecum ziua cand am avut primul meu vis.

   Nu exista zbor mai unic decat visul. Un visator nu se simte nicicand constrans de circumstantele vietii. Sentimentul de claustrofobie este departe de acesta pentru ca visul respira libertate si speranta.
Sunt momente in viata cand ne simtim coplesiti de viata si lipsiti de briza racoritoare a sperantei. Asteptam cuminti chemarea zilei ce va urma si viata noastra se cladeste pe cea mai simpla dorinta a omului: aceea de a supravietui. Uitam ca nu pentru supravietuire am fost creati ci noi insine facem parte dintr-un vis, dintr-un ideal a ceva ce este mult peste intelegerea noastra si ca fiecare clipa din viata noastra este o sansa ca acel ideal sa se infaptuiasca.

   Ne este teama de suferinta. Ne este teama ca inaltimea spre care ne duce visul ne va aduce pieirea. Suferinta este realitatea omului care nu a invatat sa zboare, nicidecum celui care a atins inaltul cerului si apoi s-a prabusit. De la inaltime, intr-adevar, realitatea este coplesitoare. Orizontul este mult mai larg si un strop de deznadejde se transforma intr-un ocean. Adevarata incercare nu este aceea de a ajunge sus, ci aceea de a ramane acolo. Doar prin acceptarea si trairea visului la intensitatea inocentei sclipirii fragede din mintea framantata de febrele inteligentei, aripile nu contenesc sa bata. Chiar de vantul este prea aspru si soarele arzator, visatorul este purtat de un abur blajin si proaspat ce indulceste contururile aspre ale gandirii pure, umple golurile si netezeste ascunzisurile ideilor. Mintea trebuie sa fie limpede si agera pentru ca viata nu este decat umbra unui vis care fuge.

   Traim vremuri in care distanta intre realitate si vis se micsoreaza cu viteza luminii. Candva omul visa sa numere stelele, sa zboare sau sa atinga luna iar dupa indelungi cautari in mintea lui prin care au pribegit si speranta si deznadejdea, toate acestea au fost infaptuite. Au fost oameni care au trait pentru un vis si au dus cu ei in vesnicie doar incercarea, insa mica lor scanteie a aprins visele celor ce i-au urmat iar prezentul...respira fumul greu al implinirii acelor vise. Visul inseamna creatie; dorinta este doar o chemare la visare. Infaptuirea himerei inseamna provocarea realitatii, inseamna transformarea sinelui intr-o unealta in slujba infaptuirii unui vis, inseamna inaltare, dar si regres, prespune vointa, incordare si stres, inseamna cautare si mai presus de toate, asumarea unei intalniri cu vesnicia.
    Urmand firimiturile vietii, cautand fericirea, omul trage cu ochiul prin gaura cheii privind la ceea ce numai visul poate ajunge. Primul gand care ii fulgera mintea este visul iar visul este cheia. Restul sunt doar scuze, aburi ai deznadejdii, ai unui inevitabil regres.

Cumpatarea - o firimitura mica din toate

     Sunt lucruri pe care le putem numara. Sunt lucruri pe care le numaram pentru ca putem si lucruri peste care sarim, pentru ca ne-am plictisit sa numaram ori, undeva pe la mijlocul numaratoarei, ne-am incurcat. O luam de la capat sau continuam iar cand ajungem la sfarsit nu putem scapa de indoiala ca ce am numarat este gresit.
Intr-o seara am inceput sa numar stele. Am numarat 150 iar cand am ajuns la 151 am avut impresia ca pe una am numarat-o de doua ori. Privind in ansamblu, am realizat ca este imposibil si am renuntat,   complesit de imensitatea acestei farame a Universului spre care priveam. In secunda urmatoare mi-a trecut prin minte urmatoarea intrebare: De ce am renuntat la 151? De ce nu am renuntat la primele 10 sau 20? Am fost constient inca de la inceput ca nu le pot numara pe toate si totusi am continuat...Ce m-a facut sa continui sau...ce m-a oprit sa constientizez inevitabilul? De ce nu m-am multumit doar sa le privesc in splendoarea lor, numarand cu incapatanare, cu toate ca intr-o zi una dintre ele se va stinge sau una noua va aparea pe cer?
Nu am fost multumit pentru ca am vrut mai mult si mai mult, atat de mult incat am uitat ca nu dispun de resursele necesare pentru cuantifica acea farama din Univers. Am renuntat, m-am consolat cu imaginea de ansamblu pe care mi-o oferea cerul iar in seara aceea m-am visat printre stele. M-am multumit cu asta.



     Vin vremuri in viata cand inevitabil invatam ca tot ce ne inconjoara este epuizabil. Pana si timpul consumat scrierii acestor cuvinte s-a consumat candva sau, timpul parcurgerii acestor randuri de catre un cititor se va scurge la un momentdat. Ziua de azi este doar o miniatura a eternitatii iar ziua de maine este o sansa de a vedea daca este asa cu adevarat. Nu ne permitem sa o ratam pentru ca nu ne permitem sa ratam adevarul sau sa fim ingraditi intre barierele cuoasterii, zacand intr-un ungher intunecat.
      La granita dintre epuizabil si inepuizabil, dintre saracie si bogatie de orice fel, sta cumpatarea. Cumpatarea este floarea pe care niciodata nu stim daca am udat-o prea mult sau prea putin. Este o adevarata virtute in mainile celui care stie sa o foloseasca pentru a culege roadele vietii. Daca exista cu adevarat in lume o reteta a fericirii, aceasta nu ar exista daca nu ar fi prezenta cumpatarea printre ingrediente. Ea functioneaza ca un aparat de masura multifunctional care analizeaza tot ce este permis omului in viata si ii indica limita dincolo de care acesta poate cadea in robia poftelor si a placerilor. Pentru a forma acest aparat de masura este nevoie de autocunoastere si autocontrol, de inclinatie catre modestie si decenta.
       De-alungul vietii uitam sa gustam cate putin din toate. Continuam sa ne inconjuram de lucruri inutile si uitam ca ne transformam in adevarate fortarete ale opulentei in goana dupa absolut. Pacatul imbuibarii respira zilnic din sufletele noastre. Volumele sunt atat de diverse incat nu se mai poate face diferenta daca tot ce este material ne acopera intru totul sau pur si simplu noi, fiinte umane inzestrate cu ratiune, asimilam tot ce ne sta in cale pana in punctul in care trebuie sa ne privim intr-o oglinda mai mare pentru a ne percepe si analiza vizual. Am ajuns la concluzia gresita cum ca fericirea este atinsa atunci cand placerile sunt exploatate la maxim, cand intr-o propozitie nu mai exista punct, ci virgula la nesfarsit.
        Viata omului este asemenea unei livezi bogate in rod. Fiecare pom reprezinta un an din viata noastra iar fiecare poama, o zi. In cautarea fericirii prin satisfacerea poftelor scuturam cate un pom, un an din viata, pana toate roadele lui au cazut printre firele de iarba. Pentru a ajunge in varf ii rupem crengile sau chiar il punem la pamant. Placerea creste cu fiecare fruct consumat iar la sfarsit realizam ca nu am atins fericirea pe care o asteptam si continuam pana ce intreaga livada este la pamant, in urma noastra ramanand doar buruieni.
 Cea mai mare greseala a omului este ca pune la pamant acolo unde trebuie sa sadeasca si sadeste acolo unde trebuie sa taie din radacina.Cumpatarea ne poate ajuta sa evitam aceasta greseala, sa invatam sa investim mai mult si sa consumam mai putin.
In concluzie, daca atingerea fericirii reprezinta vreodata o prioritate in viata ta, nu uita sa arunci in bagajul cu virtuti si un strop de cumpatare.



  

Multumirea - o firimitura dulce

    Am deschis ochii. Am privit in jurul meu si era intuneric. Am tras aer in piept si m-am ridicat, apoi am multumit. Nu pentru ziua de maine, nu pentru ziua de ieri, ci pentru ziua de azi, pentru ca sunt. Nu pentru ce-am fost, nu pentru ce-am devenit, ci pentru cine sunt, pentru sansa de a lua parte la miracolul vietii si al creatiei. Incet, cateva raze de lumina isi fac aparitia. O noua zi isi ia avantul pentru a patrunde in vietile noastre. Esenta a fost pusa in miscare, agitata de bataile nemasurate ale inimii. Semintele au fost aruncate iar pamantul trebuie muncit pentru a da rodul promis. Timpul nu trebuie sa stea in loc. Clipa ce-a trecut ne ramane doar invatatura, vesmant pentru credintele ce vor urma si credintele...ele ne poarta departe in vis, dincolo de imaginabil,dincolo de palpabil,dincolo de orice simt, invadandu-ne ca un miros de trandafiri in miezul verii.
     Multumirea...ce gand frumos aducator de pace...M-am indragostit de acest sentiment, de acest cuvant miraculos, incat il rostesc chiar si atunci cand mi se greseste sau cand mi se face un rau. Am multumit pentru multe. Materialul, a avut un loc al lui dar cel mai deseama loc l-a ocupat multumirea pentru prezenta celorlalti in viata mea si asta se numeste "multumire pentru privarea de singuratate".
      Varful piramidei il ocupa Dumnezeu, cel fara de care nimic din toate acestea nu ar fi posibil. Ii multumim pentru bunatatea nesecata si milostivirea Lui fata de sufletele noastre.Orice rugaciune inaltata la cer incepe cu o multumire si abia apoi urmeaza toate cele ce tin de sine si lumea ce ne inconjoara. Multumim pentru sanatatea noastra si a celor dragi, pentru semenii nostrii pe care ni i-a scos in cale, pentru sansa de a ne indrepta greselile, pentru sansa de a deveni mai buni, adevarate unelte in slujba binelui.
     Urmatorul loc il ocupa multumirea fata de familie. Multumim parintilor,bunicilor, fratilor, surorilor si rudelor pentru sprijinul acordat, pentru ca se gandesc si se roaga pentru noi. Sunt persoanele langa care am petrecut cele mai placute clipe ale vietii, carora le-am gresit si ne-au iertat, pe care i-am iubit si ne-au intors iubirea inzecit, pe care i-am sprijinit si ne-au sprijinit la randul lor, pe umerii carora am plans, in ochii carora am crescut si sub zambetul carora am invatat sa pasim in necunoscut.
      Nu in ultimul rand multumim prietenilor, persoanelor apropiate, langa care am invatat ce inseamna iubirea si respectul semenilor. Sunt persoanele langa care ai invatat ca poti oferi fara ca apoi sa ceri ceva in schimb, langa care ai invatat ca zambetul nu costa nimic dar valoreaza enorm, ca lacrimile se evapora chiar inainte sa curga pe obraz atunci cand vorbele lor calde ne fac sufletul sa zambeasca din nou. Le multumim pentru ca ne sunt alaturi, ne ajuta sa mergem mai departe contra vantului care bate mereu din fata si ne intind o mana de ajutor cand suntem gata sa ne dam batuti.
      Multumirea noastra se adreseaza atat persoanelor cunoscute cat si intregii omeniri necunoscute pentru ca devine un sentiment universal. Este un gand care ne uneste intr-o singura suflare, materializat prin recunoastere atat materiala cat si spirtuala. Multumim printr-un singur cuvant sau mai multe cuvinte calde ,multumim printr-un zambet, multumim printr-un cantec, multumim printr-o floare, multumim prin tot ce gasim a fi mai frumos si mai pur pe acest Pamant.
      Primirea multumirii este de asemena un sentiment aparte. Pur si simplu cel caruia ii este adresata multumirea, simte ca prezenta lui in spatiu si timp are un scop.Atat de bine este gandit acel scop incat inlantuirea poate sa curga la nesfarsit.Trebuie sa numeri toate picaturile din apele Pamantului pentru a ajunge la finalitatea influentei pe care o ai asupra lumii in care traiesti. Daca simpla prezenta, o prezenta intamplatoare  intr-un spatiu oarecare, intr-un moment oarecare, poate schimba cursul desfasurarii unui eveniment, sa ne gandim ce poate face un simplu "multumesc" adresat la timpul potrivit si persoanei potrivite. Restul este doar tacere.

     

Uitarea - o firimitura din negura timpului

   N-am crezut c-am sa uit vreodata. Zic si eu: de tine, de noi, dar chiar asa...de mine? M-am uitat pe o banca in parc, scriind poezii. Scriam despre bancile din parc. M-am lasat acolo scriind, privind la ele mirat. Si am plecat. O umbra pe alee, la semafor, trecand peste Bega si-apoi pe peron. Am urcat in tren si am uitat. Eram o umbra ce nu stia sa scrie,nu stiam ce-i cantec sau ce-i o poezie.
   Stiam sau poate doar credeam ca stiu ca sunt o parte din ce-am fost: un om.
   Trenul se scalda in limpezimea Dunarii amintindu-mi de Bega, de peron, de semafor si de alee, de-un parc si-un vis ciudat,sau poate o idee, cum ca privind spre banci saracul s-a gandit asa, deodata, ca sa scrie poezii. Astea-s prostii...
    Au trecut zile,luni si primaveri, trenul s-a intors,Dunarea a plans, peronul a plans si el, Bega s-a bucurat, semaforul s-a facut verde din nou iar eu, o umbra de nicaieri, m-am intors in parc cautandu-ma pe mine. Si m-am gasit ,scriind poezii. Era iarna ca si-acum, sau era vara.Nu mai stiu.
 Am uitat.  


      Sunt momente in viata cand uitam. Uitam sa traim, uitam sa fim veseli, sa zambim, sa oferim zambete, sa multumim, uitam de Dumnezeu, uitam sa ne rugam, uitam sa speram ,uitam sa iubim, uitam chiar si de noi, pur si simplu uitam.
      Invatam sa uitam inainte sa invatam sa mergem. Ajungem sa credem ca uitarea ne ofera vindecare si ne ferim sa infuntam realitatea vietii, sa dam piept cu trecutul si sa obtinem impacarea cu noi insine.
      Traim atat de intens prezentul, vrem sa asimilam atat de multe informatii, atat de multe lucruri materiale ce ne lipsesc, atat de multa atentie din partea celor ce nu merita, incat totul devine un haos materializat prin uitare. Esentialul nu mai exista si stam de multe ori si ne intrebam pe ce drum mergem sau daca drumul pe care mergem chiar este cel bun. Ne rugam pentru un semn, dar semnul intarzie sa apara sau a aparut candva in calea noastra dar am uitat ca l-am asteptat si a trecut pe langa noi, ca un tren printr-o halta parasita.
     Tot timpul suntem in cautarea a ceva si atunci cand il capatam, uitam sa multumim. Ziua de azi devine ziua de ieri si uitam.


       "Uitarea e prima facultate a omului." Albert Camus
        
       "Uitarea ni se pare o tradare. Uitarea e suprema lasitate." Victor Eftimiu

        "Memoria isi aminteste chiar si de uitare." Octavian Paler

        
     

Esecul - o firimitura amara

   Stau cateodata si ma gandesc ca daca nu ar exista esec as ramane mereu la pamant si nu as avea un loc din care sa ma ridic si sa merg mai departe.As ramane mereu acolo intins in uitare, doar eu lipsit de mine, lipsit de umbra mea, dorindu-mi sa fi cazut pe o iarba moale, la umbra unei salcii, pe malul unui lac...dar ma trezesc ori in mijlocul unui desert ce-mi scalda visele intr-un nisip arzator, ori plutind pe un ghetar, numarand turturii gata sa se rupa si sa-mi strapunga inima in care-mi arde ultima firimitura de speranta.
  Cu toate astea zambesc, ma arunc in valurile trecutului si ma scufund ca o secure, in cautare de comori.Adun toate rezervele de speranta si lumina, le arunc in rezervorul optimismului si plang de bucurie. Este bucuria de a ma vedea...mi-a fost dor de mine...totul este bine caci m-am intors.Drumul a fost lung si anevoios dar sunt aici. Imi privesc esecul in ochi, ii spun "multumesc" aruncandu-i in coltii ascutiti ultimele firimituri de pesimism si de regret,ultimele lacrimi,ultimul oftat si pasesc mai departe lasandu-l in urma.Sunt doar eu si umbra mea si este suficient pentru ca asa stiu ca soarele, bland, se va arata si el.
  A cugeta asupra propriului esec inseamna a cugeta asupra sinelui, este inca o sansa de autoanaliza, de a sapa adanc in resursele proprii si sa cautam raze de speranta, locuri ascunse, lumi pierdute, sa ne gasim pe noi insine asa cum nu ne-am fi imaginat. Trebuie privit insa ca o bariera peste care trebuie sa treci pentru a vedea nemarginirea, este o incercare venita de nicaieri care pune la indoiala curajul, increderea, dorinta de a ne atinge visele. Nu ne rugam pentru el pentru ca ne duce la pieire. Nu il asteptam, pentru ca asteptam doar succesul.
   Esecul exista dar nu va fi niciodata privit ca un scop al sinelui. Suntem oameni, fiinte cautatoare de absolut atat de pure dar in acelasi timp patate de gandul transformat in dorinta de a vedea, la un moment dat, esecul altora. De ce tanjim, asteptand in scaunele noastre scartainde, dupa distrugerea altor lumi, oare cum de-am ajuns sa ne hranim cu asta? Ne simtim atat de confortabil in lumea proprie si exploatam uneori atat de asiduu egoismul cu care am fost blestemati, incat credem cu ardoare ca succesul trebuie sa respire doar in gradina sufletului nostru, in care cresc atat de frumos flori de leandru si matraguna.
   Mereu am inteles puterea de a trece peste esecurile proprii dar niciodata pe cea de a cauza esecurile altora. Suntem oameni dar cel mai dureros este ca uitam. Ne smulgem aripile intre noi si incercam sa zburam cu ele. Declinul si mangaierea pamantului ne asteapta. Sa incercam totusi, sa nu facem un crater prea mare.



 "Singurul om care nu face niciodata nicio greseala este cel care nu face niciodata nimic."– Theodore Roosevelt

 "Succesul inseamna cat de sus sari când atingi fundul gropii" – Gen. George Patton

"Succesul unui singur minut ne rasplateste pentru esecuri de ani de zile"-Robert Browning