Puterea de a visa - o firimitura prinsa din zbor

Nu-mi amintesc ziua cand am invatat sa zbor, asa cum nu-mi pot aminti nicidecum ziua cand am avut primul meu vis.

   Nu exista zbor mai unic decat visul. Un visator nu se simte nicicand constrans de circumstantele vietii. Sentimentul de claustrofobie este departe de acesta pentru ca visul respira libertate si speranta.
Sunt momente in viata cand ne simtim coplesiti de viata si lipsiti de briza racoritoare a sperantei. Asteptam cuminti chemarea zilei ce va urma si viata noastra se cladeste pe cea mai simpla dorinta a omului: aceea de a supravietui. Uitam ca nu pentru supravietuire am fost creati ci noi insine facem parte dintr-un vis, dintr-un ideal a ceva ce este mult peste intelegerea noastra si ca fiecare clipa din viata noastra este o sansa ca acel ideal sa se infaptuiasca.

   Ne este teama de suferinta. Ne este teama ca inaltimea spre care ne duce visul ne va aduce pieirea. Suferinta este realitatea omului care nu a invatat sa zboare, nicidecum celui care a atins inaltul cerului si apoi s-a prabusit. De la inaltime, intr-adevar, realitatea este coplesitoare. Orizontul este mult mai larg si un strop de deznadejde se transforma intr-un ocean. Adevarata incercare nu este aceea de a ajunge sus, ci aceea de a ramane acolo. Doar prin acceptarea si trairea visului la intensitatea inocentei sclipirii fragede din mintea framantata de febrele inteligentei, aripile nu contenesc sa bata. Chiar de vantul este prea aspru si soarele arzator, visatorul este purtat de un abur blajin si proaspat ce indulceste contururile aspre ale gandirii pure, umple golurile si netezeste ascunzisurile ideilor. Mintea trebuie sa fie limpede si agera pentru ca viata nu este decat umbra unui vis care fuge.

   Traim vremuri in care distanta intre realitate si vis se micsoreaza cu viteza luminii. Candva omul visa sa numere stelele, sa zboare sau sa atinga luna iar dupa indelungi cautari in mintea lui prin care au pribegit si speranta si deznadejdea, toate acestea au fost infaptuite. Au fost oameni care au trait pentru un vis si au dus cu ei in vesnicie doar incercarea, insa mica lor scanteie a aprins visele celor ce i-au urmat iar prezentul...respira fumul greu al implinirii acelor vise. Visul inseamna creatie; dorinta este doar o chemare la visare. Infaptuirea himerei inseamna provocarea realitatii, inseamna transformarea sinelui intr-o unealta in slujba infaptuirii unui vis, inseamna inaltare, dar si regres, prespune vointa, incordare si stres, inseamna cautare si mai presus de toate, asumarea unei intalniri cu vesnicia.
    Urmand firimiturile vietii, cautand fericirea, omul trage cu ochiul prin gaura cheii privind la ceea ce numai visul poate ajunge. Primul gand care ii fulgera mintea este visul iar visul este cheia. Restul sunt doar scuze, aburi ai deznadejdii, ai unui inevitabil regres.