Primele raze de soare, primul sentiment de caldura si apropiere, primul sunet sau prima mangaiere sunt momente nepretuite traite de fiecare dintre noi. Pe cat de unice, pe atat de efemere ne-au fost in multitudinea de amintiri acumulate in cele dintai momente, incat le-am lasat sa zaca undeva la fundul sacului. Uneori le mai traim, dar nu in aceeasi combinatie unica. Chiar si asa, ne face placere sa le traim pentru ca sunt strans legate de imaginea unica, creata de fiecare, despre ceea ce numim cu adevarat - fericire. Traim intr-o lume sufocata de materialism. Principiile dupa care traim, le simtim fizic si astfel, fiecare din noi isi traieste viata dupa reteta proprie, pornind de la ingredientele de baza amintite mai sus. In functie de proportia in care amestecam aceste ingrediente si de ce condimente sau mirodenii suplimentare folosim, viata noastra prinde culoare, miros si gust.
In drumul nostru sunt momente cand inevitabil ne este teama. Ne este teama ca fereastra sufletului prin care privim, intr-o zi se va inchide iar noi nu vom fi acumulat indeajuns de multa lumina in sufletul ce ne poarta zambetele de la prima raza de soare. Fara sa realizam sufletul nostru este umbrit de circumstantele vietii in care traim. Mereu suntem tentati sa spunem ca nu am avut de ales. Adevarul este ca mereu am avut si mereu vom avea de ales. Eu am ales sa duc acest text pana la capat iar tu ai de ales daca te vei opri la aceasta fraza sau daca vei continua sa citesti pana la ultimul punct.
Care este acea virtute a omului care da verticalitate sufletului, ferindu-l de regrete si remuscari si sub al carui respir oricine isi doreste sa paraseasca aceasta lume materiala?
- Aceasta virtute se descrie prin cuvantul "demnitate".
Desi pare ca ne nastem cu aceasta, demnitatea este de fapt un pahar pe care nu vom apuca niciodata sa il umplem in acasta viata. Desavarsirea acestei virtuti o vom cunoaste doar la intalnirea cu Creatorul nostru. Imbratisand demnitatea, imbratisam de fapt ideea de a alege o cale unica in a ne privi, la un momentdat, corpurile noastre obosite pe care le-am facut mai mult sau mai putin sa zambeasca, de undeva de sus, de pe o axa verticala ce leaga Cerul si Pamantul.
Un om care nu a plantat un copac de-alungul unei vieti, zadarnic face umbra pamantului pe care paseste. Acel om nu va deprinde niciodata invatatura unica pe care i-o daruieste natura: unui om ii este dintotdeauna dat sa creasca drept precum copacul. Mai tarziu va afla ca viata il poate incovoia asa cum nu si-ar fi imaginat. Demnitatea dicteaza in definitiv cate inele poate purta un om pentru ca trunchiul sa-i sustina coroana in fata celor mai naprasnice furtuni.
Demnitatea este o adevarata forta pentru oamenii puternici cu duhul si o inchisoare pentru cei slabi. Daca viata te obliga sa pleci capul, demnitatea mereu iti va da puterea sa zaresti curcubeul in ochiuri de ape. Asa cum in fiecare seara ne intindem in paturile noastre confortabile, asa demnitatea se intinde pe asternuturi ce stau sub numele durerii ce ne apasa sufletele.
Ne este dat sa traim momente in care simtim ca nu mai putem respira. Sunt acele momente in care ne simtim coplesiti de tot ce ne inconjoara. Pentru o secunda ne oprim si luam pulsul sufletului a carui stralucire abia mai razbeste in marea tumultoasa de umbre in valurile carora se ciocnesc cateva corabii. Valurile ne petrec spre tinuturi nestiute, cu porturi intunecate. Acolo, pe niste tarabe murdare, suntem tentati sa ne vindem ultima firimitura de demnitate, doar pentru a avea siguranta ca nu vom mai infrunta vreodata marea necrutatoare.
Nu este nimic mai crunt decat sa traiesti intr-o lume fara orizont, fara rasarit, fara apus...
Sa nu uitam totusi ca fruntile senine vor fi indreptate mereu spre cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu