Amintirile - firimituri din povestea vietii mele

  Arunc adesea o privire peste filele din cartea vietii mele si observ ca cu fiecare noua pagina aparuta, apar noi teme si motive,noi intrigi care ma fac sa merg mai departe in cautarea unui final fericit.Paginile sunt nenumarate,atat de multe, incat mi-a fost greu sa redactez un cuprins initial.Imi face mare placere sa rascolesc cu melancolie peste clipele placute de odinioara,sa masor din nou cu privirea chipurile oamenilor care si-au lasat amprenta asupra mea.Imi place sa ma vad din nou copil, acel copil in cautarea tainelor vietii, in deslusirea motivului pentru care Soarele rasare intotdeauna de la Est, de ce este frig cand se lasa noaptea , de ce atunci cand cad si ma lovesc durerea trece dupa un simplu sarut din partea mamei, de ce ma ridic de fiecare data cand cad, de ce atunci cand plang toata atentia este indreptata asupra mea...de ce?
   Sunt doar niste file ingalbenite de vreme pe care le rasfoiesc cu grija,umezindu-mi usor aratatorul, pentru a nu sari vreo pagina.Fiecare are importanta ei.Adorm adesea cu aceasta carte in brate fara sa ma gandesc ca atunci cand ma voi trezi, ma voi privi in oglinda si o sa vad o alta persoana,ma voi uita in jur si voi fi inconjurat de alte persoane,alte fete,alte zambete, alti umeri pe care pot sa plang...
   Simt adesea nevoia sa intervin,sa mai pot schimba ceva,sa schimb tristetea intr-un zambet chiar daca este fals,sa mai adaug un "multumesc",un "te iubesc",un "mi-e dor de tine",un "apreciez efortul pe care il faci",un "buna dimineata",un "felicitari",un "o sa fie bine"...dar nu pot...este prea tarziu...nu pot decat sa oftez si sa-mi sterg lacrima ce se pierde usor pe barbia-mi tremuranda.Invat sa am mai mare atentie in prezent chiar si fata de cele mai mici detalii,fiind constient ca un gest sau cuvant poate schimba apropierea dintre oameni si poate creste sansele unui final fericit, cand regretele nu-si mai au locul.
   Sunt momente cand ajung la pagini aproape distruse de aburii timpului, ma simt adesea nevoit sa refac scene, si sunt coplesit de un val de sentimente pe care le consider false,pe care constiinta mea nu le poate suporta.Lipesc paginile la loc,paginile rupte,cu speranta ca pe viitor acestea vor fi crutate de trecerea timpului si daca se vor rupe din nou, ca vantul nu le va purta prea departe.Le pretuiesc,le rasfoiesc cu mare drag pentru ca doar din amintiri mai pot crede ca primavara este anotimpul destinului meu.
   Privind spre Soarele ce dispare dupa blocurile uitate de timp,imi inmoi cu grija penita in cerneala slovei de foc,pentru a incheia inca o fraza din cartea vietii,inca o pagina alba ca neaua,constient ca ma indrept inevitabil catre o coperta pe care-mi va aparea de nicaieri figura, care desi monocroma,atat de zambitoare,va tine companie unor ultime cuvinte adresate celor carora candva,undeva,le va face placere sa-si aminteasca de mine.
   Sfarsit.