Inima - o firimitura rupta din Soare

   Toate sentimentele au loc in inima omului,asa cum toate stelele au loc pe cer.Ne nastem cu o mica scanteie in inima care continua sa creasca inca de la prima mangaiere a mamei,prin iubirea materna.De-alungul vietii ea devine un bagaj imens de sentimente,ea este ca marea,pastrand in adancurile ei tot ce a primit.Poti sa o hranesti si ea ti se aprinde...descoperi natura,taine ascunse si nici o cortina nu este prea mare pentru a acoperi aceste taine.Poti sa o tii infometata si ea se va raci la exterior...interiorul va ramane vesnic tanar pastrand acea mica scanteie cu care ai fost inzestrat.                
   Sunt momente in viata cand fara voia ta esti aruncat in intuneric.Cauti caldura,un sentiment sincer,dar zadarnic...lupti de unul singur,aprinzi un chibrit dar inima ta nu se topeste.Tanjesti dupa o raza de Soare insa nimeni nu trage draperiile pentru tine.Racoarea iti devine prietena si dormi,te lasi purtat pe aripile unui vant mult prea rece pentru a mai simti ceva.Nu ai sclipire in ochi,privesti pierdut mult prea mult in acelasi loc.Lacrimile iti sunt tot la fel de reci si ca niste cristale iti brazdeaza fata.Auzul iti joaca feste: vantul iti sopteste neincetat aceleasi cuvinte, esti mult prea departe de glasul unui copil,de cantecul unei chitare in jurul unui foc de tabara,de cantecul unei pasari la primul fir de iarba.Te afli undeva mult prea sus,in inaltul cerului albastru,sau mult prea jos,pe fundul unui ocean de lacrimi.
  La un momentdat vantul se mai domoleste si un glas cald iti inunda sufletul.Nu este glasul mamei de altadata ci un glas de inger cu par brunet,buze arzatoare si doi ochi parca rupti din Soare.Este insotit de o aura care te incalzeste instantaneu.Inima se fisureaza si incepe sa bata iar, intr-un ritm de vals.Ingerul dispare dar inima ta continua sa bata mai tare ca niciodata, antrenata doar de imaginea lui,de cei doi ochi negri ce ti-au patruns in suflet ca sageata unui arcas.Trezit la viata,nu te gandesti decat daca acel inger iti va mai aparea vreodata in cale iar daca va aparea, ce forma va avea?
  Inima-ti arde acum atat de tare incat te raneste.Esti constient ca doar ingerul care aprins-o asa tare poate s-o domoleasca. Acum esti mai creativ ca niciodata,visul te poarta oriunde in Univers si nimic nu este imposibil.Apreciezi frumosul,natura ti se deschide ca o lume magica ale carei taine ajungi sa le cunosti.Orice pumnal infipt in inima ta,se topeste pe loc.
   De la un timp inima iti bate in gol si te poarta incet intr-un taram al desertaciunii.Acum cauti intunericul,o urma de racoare, simti ca inima ta este prea mare si cu fiecare bataie, fiinta ta se curma.Te asezi la umbra unui copac si astepti sa se lase seara.Printre frunze purtate de vant cauti Luna si o privesti indelung.Ea iti zambeste si ingerul nu mai apare...
   Daca as fi fost Dumnezeu mi-ar fi fost mila de inimile oamenilor...