Iubirea, cel mai complex sentiment al omului, apare cand te astepti mai putin si te poate purta cu usurinta in cele mai nebanuite locuri. Nimeni nu poate explica absolut toate aspectele pe care le presupune acest sentiment pentru ca aceasta cunoastere depaseste cu mult barierele umane.Ne nastem din iubire, ne continuam viata primind si impartasind acest sentiment puternic, atat de puternic incat il purtam cu noi in eternitate.
Sunt momente in viata cand oscilam intre iubire si ura. Este nevoie doar de o vibratie negativa care sa ne raceasca inima si sentimentul de caldura prin iubire dispare, ca si cand nu ar fi existat. Omul este o fiinta complexa, deosebit de imprevizibila. Ce il face oare sa fie atat de dezechilibrat in sentimente? Atat de mare este influenta mediului in care traim, atat de mare incat o privire urata sau un salut la care nu ni se raspunde sa ne dea peste cap ziua perfecta, sa ne descurajeze atat de mult incat la sfarsitul zilei sa ne uitam in oglinda si sa nu mai recunoastem omul pe care il stiam de dimineata. De ce nu putem castiga pentru totdeauna un sentiment? De ce atunci cand il traim desi ne place ceea ce simtim pentru ca ne aduce zambete pe buze, nu putem sa il pastram nepatat si il manjim odata cu trecerea timpului?
De-ar fi sa analizam foarte minutios aceasta problema, am ajunge la concluzia ca greseala noastra este ca ne raportam mereu la ceilalti. Lumea in care traim este o mare infinita de suflete care interfereaza. Unele ne influenteaza pozitiv, altele negativ. De ce cand suntem mici zambim intotdeauna, chiar si fara motiv iar atunci cand crestem zambetul acela unic si nevinovat dispare?Este oare pentru ca incepem sa cunoastem lumea? Incepem sa interferam cu oameni, avem de-a face cu diverse situatii care ne complesesc bagajul de sentimente, atat de mult incat uneori nu ne mai putem recunoaste.Privim pozele de odinioara si ne intrebam oare cum de ne-am schimbat atat de mult...Suntem coplesiti de lumea in care traim. Uitam sa zambim pentru ca am uitat semnificatia iubirii. Privim adesea copii mici pe strada si zambim.Poate ca nu este inca prea tarziu pentru noi. Omul intotdeauna a avut acest complex: desi stie calea spre fericire, se incapataneaza sa complice situatia alegand calea mai confortabila, drumul mai scurt, in aparenta potrivit, care il duce la pieire. Este un sfarsit al sinelui interior.
Drumul in viata fara iubire este ca un drum prin desert fara o picatura de apa. De-ar fi sa ne uitam atenti in rezervorul inimii, am observa ca rezervele noastre sunt infinite. Cu toate acestea alegem sa ne uram semenii si sa ii judecam. Uram natura si tot ce misca in jurul nostru. Ne percepem vietile ca pe o competitie acerba orientata spre un viitor glorios. Uitam doar ca gloria viitorului respira doar iubirea si respectul prezentului. Un viitor cladit prin ura este ca un castel de nisip. Intotdeauna valurile timpului se intorc odata cu fluxul iar castelul nostru atat de somptuos si atent cladit cu pretul libertatii si demnitatii umane, se face una cu pamantul.Nu trebuie sa uitam asadar, ca ce se cladeste prin iubire, va dainui vesnic. Cine ar indrazni sa distruga o asemenea creatie? Daca ceea ce primesti iti poate fi furat,cine are puterea sa iti fure ceea ce daruiesti prin iubire?
Iubirea cunoaste mai multe forme: iubirea fata de semeni, iubirea fata de parinti, iubirea fata de frati, iubirea fata de Dumnezeu, iubirea fata de natura, muzica, poezie si orice altceva ne face fericiti. Sunt atatea forme ale iubirii si modalitati de a o manifesta in lume incat este imposibil sa fii indiferent fata de ea. Avem o conceptie foarte gresita cum ca ne face sa devenim slabi, vulnerabili in fata societatii in care traim. Nimic mai gresit. Schimbarea intotdeauna incepe de la sine. Nu societatea hotaraste cursul vietii unui om. Suntem ceea ce simtim. Respiram ceea ce daruim.
Ne este atat de teama sa daruim.Motivul? Vrem sa primim exact atat cat investim, pana la ultimul banut. Devenim de-alungul vietii niste contabili atat de iscusiti incat calculam toate favorurile pe care la facem si avem grija sa nu iesim niciodata in pierdere. Este doar un colt din bagajul de defecte al omului care il duce spre dezumanizare, un grotesc extraordinar. De ce nu ne multumim cu un simplu zambet,un sincer "multumesc!" ? Uitam de sensul vietii si ne legam tot mai mult de material, de cum putem face acel material sa creasca sa-l transformam intr-un castel de nisip care...va disparea candva facut una cu pamantul de valurile necrutatoare ale timpului.Cladeste-ti asadar un castel al sufletului,traieste in prezent, iarta trecutul si iubeste.
Deseori intalnim acest sentiment doar ca manifest fata de sufletul pereche si uitam de celelalte forme ale iubirii.Este adevarat.Cu toate astea, de ce sa nu invatam din aceasta forma si sa facem ca totul sa fie in avantajul nostru?De ce nu invatam din fiorul nevinovat al iubirii,al primului zambet al primului sarut? Oricine stie ca iubirea atinge apogeul atunci cand ne intalnim sufletul pereche. Devine incomparabil, atat de mult incat Universul este prea mic pentru cel ce traieste acest sentiment. Desi suntem constienti ca ne poate rani ,ne aruncam cu totul in valtorile ei si asteptam ca ceva minunat sa se intample cu viata noastra. Asta este jocul iubirii: devenim capabili sa ne oferim intreaga fiinta fara sa avem certitudinea ca vom primi acelasi lucru din partea celuilalt. Oricare ar fi sacrificiul ,merita sa lupti pentru iubire...
Sunt momente in viata cand oscilam intre iubire si ura. Este nevoie doar de o vibratie negativa care sa ne raceasca inima si sentimentul de caldura prin iubire dispare, ca si cand nu ar fi existat. Omul este o fiinta complexa, deosebit de imprevizibila. Ce il face oare sa fie atat de dezechilibrat in sentimente? Atat de mare este influenta mediului in care traim, atat de mare incat o privire urata sau un salut la care nu ni se raspunde sa ne dea peste cap ziua perfecta, sa ne descurajeze atat de mult incat la sfarsitul zilei sa ne uitam in oglinda si sa nu mai recunoastem omul pe care il stiam de dimineata. De ce nu putem castiga pentru totdeauna un sentiment? De ce atunci cand il traim desi ne place ceea ce simtim pentru ca ne aduce zambete pe buze, nu putem sa il pastram nepatat si il manjim odata cu trecerea timpului?
De-ar fi sa analizam foarte minutios aceasta problema, am ajunge la concluzia ca greseala noastra este ca ne raportam mereu la ceilalti. Lumea in care traim este o mare infinita de suflete care interfereaza. Unele ne influenteaza pozitiv, altele negativ. De ce cand suntem mici zambim intotdeauna, chiar si fara motiv iar atunci cand crestem zambetul acela unic si nevinovat dispare?Este oare pentru ca incepem sa cunoastem lumea? Incepem sa interferam cu oameni, avem de-a face cu diverse situatii care ne complesesc bagajul de sentimente, atat de mult incat uneori nu ne mai putem recunoaste.Privim pozele de odinioara si ne intrebam oare cum de ne-am schimbat atat de mult...Suntem coplesiti de lumea in care traim. Uitam sa zambim pentru ca am uitat semnificatia iubirii. Privim adesea copii mici pe strada si zambim.Poate ca nu este inca prea tarziu pentru noi. Omul intotdeauna a avut acest complex: desi stie calea spre fericire, se incapataneaza sa complice situatia alegand calea mai confortabila, drumul mai scurt, in aparenta potrivit, care il duce la pieire. Este un sfarsit al sinelui interior.
Drumul in viata fara iubire este ca un drum prin desert fara o picatura de apa. De-ar fi sa ne uitam atenti in rezervorul inimii, am observa ca rezervele noastre sunt infinite. Cu toate acestea alegem sa ne uram semenii si sa ii judecam. Uram natura si tot ce misca in jurul nostru. Ne percepem vietile ca pe o competitie acerba orientata spre un viitor glorios. Uitam doar ca gloria viitorului respira doar iubirea si respectul prezentului. Un viitor cladit prin ura este ca un castel de nisip. Intotdeauna valurile timpului se intorc odata cu fluxul iar castelul nostru atat de somptuos si atent cladit cu pretul libertatii si demnitatii umane, se face una cu pamantul.Nu trebuie sa uitam asadar, ca ce se cladeste prin iubire, va dainui vesnic. Cine ar indrazni sa distruga o asemenea creatie? Daca ceea ce primesti iti poate fi furat,cine are puterea sa iti fure ceea ce daruiesti prin iubire?
Iubirea cunoaste mai multe forme: iubirea fata de semeni, iubirea fata de parinti, iubirea fata de frati, iubirea fata de Dumnezeu, iubirea fata de natura, muzica, poezie si orice altceva ne face fericiti. Sunt atatea forme ale iubirii si modalitati de a o manifesta in lume incat este imposibil sa fii indiferent fata de ea. Avem o conceptie foarte gresita cum ca ne face sa devenim slabi, vulnerabili in fata societatii in care traim. Nimic mai gresit. Schimbarea intotdeauna incepe de la sine. Nu societatea hotaraste cursul vietii unui om. Suntem ceea ce simtim. Respiram ceea ce daruim.
Ne este atat de teama sa daruim.Motivul? Vrem sa primim exact atat cat investim, pana la ultimul banut. Devenim de-alungul vietii niste contabili atat de iscusiti incat calculam toate favorurile pe care la facem si avem grija sa nu iesim niciodata in pierdere. Este doar un colt din bagajul de defecte al omului care il duce spre dezumanizare, un grotesc extraordinar. De ce nu ne multumim cu un simplu zambet,un sincer "multumesc!" ? Uitam de sensul vietii si ne legam tot mai mult de material, de cum putem face acel material sa creasca sa-l transformam intr-un castel de nisip care...va disparea candva facut una cu pamantul de valurile necrutatoare ale timpului.Cladeste-ti asadar un castel al sufletului,traieste in prezent, iarta trecutul si iubeste.
Deseori intalnim acest sentiment doar ca manifest fata de sufletul pereche si uitam de celelalte forme ale iubirii.Este adevarat.Cu toate astea, de ce sa nu invatam din aceasta forma si sa facem ca totul sa fie in avantajul nostru?De ce nu invatam din fiorul nevinovat al iubirii,al primului zambet al primului sarut? Oricine stie ca iubirea atinge apogeul atunci cand ne intalnim sufletul pereche. Devine incomparabil, atat de mult incat Universul este prea mic pentru cel ce traieste acest sentiment. Desi suntem constienti ca ne poate rani ,ne aruncam cu totul in valtorile ei si asteptam ca ceva minunat sa se intample cu viata noastra. Asta este jocul iubirii: devenim capabili sa ne oferim intreaga fiinta fara sa avem certitudinea ca vom primi acelasi lucru din partea celuilalt. Oricare ar fi sacrificiul ,merita sa lupti pentru iubire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu